Gesellschaft der Germanisten Rumäniens (GGR) - www.ggr.ro

Zeitschrift der Germanisten Rumäniens, 7. Jg., Heft 13-14 / 1998, S. 328-333

MODELUL CULT GERMAN ÎN MUNTENIA ŞI TRANSILVANIA

Cornelia Cujbă

I. În Muntenia

Academia Domnească (1) de la Sf. Sava a funcţionat cu predare în limba greacă pînă la 1818, cînd ardeleanul Gheorghe Lazăr înştiinţează că pentru “un popor şi neam ce este aşa de vechiu, aşa vestit, proslăvit şi înzestrat cu toate rodurile pămîntului, precum şi cu darurile duhovniceşti” se cuvine “o Academie cu ştiinţă, chiar în limba maicii sale” (2). Pentru a-şi forma dascăli de ţinută europeană, cu puţin timp înainte de sosirea lui Lazăr, eforii vremii au hotărît să trimită la învăţătură în Austria, Italia şi Franţa, pe călugărul Eufrosin Poteca, pe Pandele Stamate, Costache Moroiu şi Simion Marcovici (3). Planul şcolar pentru aşezămîntul de la Sf. Sava era de inspiraţie austriacă şi cuprindea patru trepte, Gheorghe Lazăr intenţionînd să pună bazele unui învăţămînt complet (4), construit pe orientarea pozitivist-ştiinţifică şi care, dezvoltîndu-se treptat, să cuprindă cele mai înalte studii (5). Întemeietorul învăţămîntului în limba română de la Sf. Sava şi-a construit prelegerile de filozofie pe un curs tradus din Immanuel Kant, iar pe cel de matematici pe unul tradus după Christian Wolff. Chiar dacă nu ne-au rămas aceste traduceri, din mărturiile contemporanilor şi din Catalogul bibliotecii lui Lazăr (6), care cuprinde preponderent lucrări în limba germană, putem deduce că învăţatul ardelean a cunoscut ideile filozofiei, logicii şi matematicii germane şi că le-a propagat în perioada de formare a limbii literare moderne.

Începuturile învăţămîntului agricol muntenesc se situează în acelaşi an cu cel din Moldova (1832), pe lîngă colegiul Sf. Sava (7). Cu timpul se crează şcoli speciale, precum Şcoala Centrală de Agricultură de la Herăstrău (1853) la care au predat, printre alţii, George Maior, doctor în agronomie de la Universitatea din Halle (care, urmare a experienţei acumulate, a scris un manual de agricultură în şase volume), Nicolae Popovici-Lupa, doctor al aceleiaşi universităţi din Halle (a scris un manual de agricultură premiat de Academia Română), Mihai Chiriţes-cu-Arva, cu studii la Königsberg şi Rothamsted, George Cipăianu, cu doctorat la Leipzig (8). Remarcabilă a fost şi activitatea fondatorului pedologiei româneşti, George Munteanu-Murgoci, care printre altele, a întemeiat, împreună cu specialiştii germani Wahnschaffe şi Schucht din Berlin şi Ramann din München, revista de pedologie “Internationale Mitteilungen für Bodenkunde” (9).

Drumul deschis de Gheorghe Lazăr a continuat cu opera unui alt învăţat de educaţie europeană, printre altele şi vieneză, Petrache Poenaru, considerat a fi întemeietorul învăţămîntului public din Muntenia. După revoluţia de la 1848, şi perioada de revenire la reglementările Regulamentului Organic (10), sub Barbu Ştirbei, şcoala de la Sf. Sava îşi reia cursurile cu un plan revizuit, cu latină “de la un cap la altul” (11). Ştiinţa apuseană, austriacă şi germană, va pătrunde în cultura română prin bursierii care-şi fac studiile în ţările de limbă germană (aceasta contribuind şi la pătrunderea de elemente lexicale germane în limba română). Dintre aceşti bursieri, amintim pe Ioan Zalomit, doctor în filozofie şi drept la Berlin; Ioan Aninoşanu, devine inginer de poduri la Viena; Ioan Gheorghe ţînţăreanu, se specializează în medicină la Viena; tot la Viena vor studia specialităţi tehnice Simion Marcovici, Ioan Lupulescu şi Vasile Anton, iar ofiţerii Costaforu, Slăniceanu, Barozzi, Dona şi Mărculescu urmează Institutul Geografic din acelaşi oraş. Institutorul Grigore Vlădescu merge în Germania pentru cursuri de pedagogie. Mulţi dintre aceştia, o dată întorşi în ţară, vor redacta manuale după modelul celor din care au învăţat în străinătate.

Nevoia de cunoştinţe juridice a determinat o intensă circulaţie a literaturii juridice şi a făcut ca unii tineri boieri să-şi continue studiile la universităţile din occident, cum a fost cazul lui Gheorghe Bogdan, Gheorghe Bibescu, Barbu Ştirbei, fraţii Filipescu, Vlădoianu, Bălăceanu, Anton Racoviţă, fiii lui Dinicu Golescu ori Constantin Brăloiu (12). Mai apoi, la Colegiul de la Sf. Sava vor exista mai multe catedre de drept, unde unii dintre ei vor preda alături de ardeleanul (venit de la Iaşi) Eftimie Murgu, de Constantin Moroiu ori George Costaforu.

Şcoala bucureşteană superioară de germanistică îşi începe activitatea o dată cu cea ieşeană, la 1905, cînd pentru postul de şef de catedră este chemat ardeleanul Simion Mîndrescu. Activitatea acestuia va fi sprijinită de germanul Konrad Richter. Spre deosebire de concepţiile lui Traian Bratu de la Iaşi (care credea în rostul cercetării academice), echipa Mîndrescu-Richter a susţinut mai degrabă o popularizare a culturii germane în România, idee în care se organizau şi cursurile de limbă germană.

Începuturile învăţămîntului medical muntenesc se află sub o evidentă înrîurire germană. Acesta este de altfel domeniul în care elementul german se manifestă de-a lungul secolelor de o manieră cu totul deosebită (13). Oprindu-ne asupra secolului al XIX-lea, tradiţia înaintaşilor este continuată de fiul dr. Johann Karakasse (Caracaş), de formaţiune germană şi austriacă ca şi părintele său, care funcţionează în anii 1815-1828 la spitalul Pantelimon (14) şi va fi apoi primul medic al spitalului Filantropia (15). La acelaşi spital, în perioada 1838-1850, activează germanul Samuel Kisch. Din 1810 practică în capitala Munteniei dr. Rieder, care publică în 1829 două lucrări în limba germană despre mlaştinile din România şi despre malarie (16). În 1828, Dimitrie Sakelarie susţine la Viena doctoratul şi din acelaşi an la Filantropia activează, pentru 23 de ani, dr. Georg Grünau. O personalitate marcantă în epocă este absolventul Universităţii din Viena Ştefan Piscupescul, doctor al poliţiei Bucureştilor şi editor al mai multor lucrări de popularizare a ştiinţelor medicale (17).

Învăţămîntul medical propriu-zis ia naştere în Muntenia la 1839, cu înfiinţarea Şcolii de moşit, pusă timp de doisprezece ani sub directoratul primului profesor de obstetrică din Bucureşti, dr. Iosef Sporer (18). Vrednice de consemnat sînt şi strădaniile dr. Iuliu Barasch, venit din Silezia, după studii de medicină efectuate la Leipzig şi cu doctorat luat la Berlin, care în 1854 ţine cursuri de “higienă populară”, doi ani mai tîrziu, ocupă catedra de istorie naturală de la Şcoala de chirurgie a lui Carol Davila; editează revista “Isis sau Natura” şi scoate cărţi de ştiinţe naturale (Minunile naturii) şi de popularizare a cunoştinţelor medicale (19). La şcoala lui Davila îşi desfăşoară activitatea şi medicii Constantin Hepites (din 1858), licenţiat în mineralogie, chimie şi botanică al Universităţii din Viena (20), Eduard Patzelt (din 1860) (21), austriac, cu studii la Viena. Dr. Iacob Felix (22), născut în Boemia, îşi ia doctoratul în medicină şi chirurgie la Viena şi este numit (alături de numeroase însărcinări) în 1861 profesor la Şcoala Naţională de medicină din Bucureşti; este membru al Societăţi Imperiale de medicină din Viena, avînd o prodigioasă activitate ştiinţifică şi publicistică mai ales în domeniul igienei. Dintre profesorii farmacişti amintim pe braşoveanul, cu studii la Viena, Anton Trausch şi pe Philipp Bruss (23). Paralel cu învăţămîntul de medicină umană se dezvoltă şi medicina veterinară. Printre reprezentanţii săi se numără doctorul chimist Alfred Nicolaus Bernhath-Lendway care a studiat la Dresda, Thübingen şi München, magistrul Anton Albert Jenicescu (a studiat la Viena), M. Kolben şi Prokesch; acesta din urmă traduce lucrările “clasicilor” germani Röhl şi Hering (24). Element de bază al farmaciei, chimia s-a bucurat şi ea de interesul tinerilor plecaţi la studiu în străinătate. După 1863 sînt trimişi cu burse Anton Boeroff la Strassburg, Ştefan Minovici la Berlin, Nicolae Stinghie la Erlangen, Valeriu Grindeanu la Gießen (25). Relevant este şi faptul că, pînă la mijlocul secolului nostru, practica farmaceutică s-a condus după farmacopeea austriacă.

***

Formele de manifestare ale elementului german cult în Muntenia sînt asemănătoare celor manifestate în Moldova (26). La întemeierea şcolii munteneşti şi a învăţămîntului superior din Bucureşti au contribuit pe de o parte cărturari şi specialişti veniţi din Germania şi Austria şi pe de altă parte învăţaţi formaţi la universităţile din Viena, Halle, Leipzig, Berlin etc. În plus, cultura germană a influenţa spaţiul cultural muntenesc prin traduceri de manuale, de coduri de legi, de lucrări de filozofie etc.

II. În Transilvania

Românii ardeleni s-au bucurat mult mai mult de resursele culturii germane decît confraţii lor din Principate. Evident că apartenenţa la Imperiul Habsburgic, convieţuirea cu etnicii germani şi posibilitatea de a învăţa germana în şcolile “de acasă” au dus la o intensă receptare a culturii şi civilizaţiei germane. Şcolile din Transilvania au atras învăţăcei din Principate, aşa încît spre sfîrşitul secolului al XVII-lea şi mai ales în secolul al XVIII-lea, tineri din Muntenia şi Moldova încep să frecventeze mai întîi aceste şcolile şi apoi pe cele din apusul Europei. Oamenii cu stare îşi trimit copiii de exemplu la Sibiu: este cazul fiilor unei Ilinca Jianca, a vistierului Hagi Moscu, a serdarului Roşca. Tot aici învaţă un Dincă Brăiloiu, înainte de a merge la Viena, unde “poate procopsi mai bine”, ca şi Costachi Brăiloiu şi un Argetoianu. La Sibiu mai vin spre formare pentru societatea europenizată fiicele lui Constantin Varlaam, Constantin Otetelişanu, nepoatele lui Pană Costescu, Băluţă Ioan, a Mărioarei Roset. La “şcoala neamţului Trautmann” învaţă un Brăiloiu, un Glogoveanu, ori Grigore Bengescu, viitorul organizator al şcolii muntene (27). Intelectualii ardeleni, ca şi cei din Principate, s-au format şi au luat contact cu iluminismul veacului al XVIII-lea (trecut prin filtrul “Josephinismului”) în primul rînd, sau poate doar mai întîi, la Universitatea din Viena. O penetrare mai amplă a idealurilor iluministe le-au avut însă centre de mare faimă din Germania precum Heidelberg, Halle şi Leipzig (28). O statistică (29) referitoare la jurnalele din Transilvania arată că, pentru perioada de pînă la jumătatea secolului al XIX-lea (mai exact în perioada 1778-1840) s-au putut inventaria 1838 de titluri bibliografice în periodicele germane din Transilvania referitoare la cele mai diferite activităţi ale românilor. Unele dintre acestea vorbesc despre românii din Principatele extracarpatice (30), pe cînd altele despre viaţa românilor ardeleni (31).

Panoramarea istoriei învăţămîntului din Transilvania secolului al XIX-lea prezintă următoarea imagine (32): În acest secol se păstrează in general caracterul confesional al învăţămîntului. În secolul al XVI-lea, sub influenţa propagandei luterane şi calvine, cele două biserici reformate încep să tipărească scrieri religioase pentru români în româneşte şi slavoneşte. Biserica Luterană înfiinţează la Sighişoara (1522) o şcoală superioară săsească şi Sibiul, Sebeşul Săsesc, Orăştie, Braşovul aveau tipografii şi şcoli. J. Honterus organizează şcoala săsească din Braşov cu predarea în limba maternă, unde se foloseau ca manuale texte religioase luterane, tipărite şi în limba română, spre a atrage şi pe români la această confesiune. La început, Biserica Ortodoxă avea un sistem de şcoli asemănătoare celor din Moldova şi Ţara Românească: şcoli mănăstireşti la Mitropolia ortodoxă din Alba Iulia (Bălgrad), la mănăstirile Măgina (Aiud), Moisei Peri (Maramureş), Sîmbăta de Sus; şcoli bisericeşti parohiale, ca vestita şcoală de la Sf. Nicolae din Scheii Braşovului, ori şcolile din Săliştea Sibiului şi Boiţa. Odată cu instaura-rea stăpînirii habsburgice , locul propagandei calvine îl ia propaganda catolică. În urma unirii cu Biserica Romei, confesiunea greco-catolică a dobîndit dreptul de a trimite în fiecare an bursieri la Viena (şi la Roma). Din seria acestor tineri s-au ridicat Samuil Micu-Clain, Gheorghe Şincai ori Petru Maior; alături de ei, ori în continuarea lor, stau Simion Bărnuţiu, care va introduce limba română în predarea filozofiei, Timotei Cipa-riu, întemeietorul filologiei române, Ioan Rusu, autorul celui dintîi tratat de geografie în română, George Bariţiu, întemeietorul presei române ardelene. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, se înfiinţează pentru români şcolile grănicereşti de la Sibiu, Caransebeş, Făgăraş, Odorhei, Sf. Gheorghe şi Năsăud. În toate aceste şcoli, se acorda cea mai mare atenţie germanei, limba armatei habsburgice (33). Confesiunea calvină maghiară dispunea pe la 1830-1840 de patru mari colegii, la Aiud, Cluj, Odorhei şi Tg. Mureş, precum şi de trei gimnazii la Orăştie, Braşov şi Zalău. Romano-catolicii maghiari dispuneau şi ei de două licee, la Cluj şi la Alba Iulia, de 12 gimnazii, de 10 şcoli normale şi de 36 de şcoli triviale. Confesiunea unitariană avea un liceu la Cluj, două gimnazii la Turda şi Cristur şi o şcoală medie la Trascău. Saşii luterani aveau la rîndul lor cinci gimnazii, la Sibiu, Braşov, Mediaş, Sighişoara şi Bistriţa, precum şi opt şcoli cetăţeneşti, “Bürgerschulen”, împrăştiate prin oraşe şi tîrguri (34). În 1844 saşii înfiinţează la Sibiu şi o academie. Şcoli catolice funcţionau la Timişoara, Arad, Oradea, Sighet, Sătmar, Carei (35).

Şcoala din Transilvania, ameninţată de maghiarizare şi germanizare, şi-a găsit resursele în planul politic şi naţional, tocmai pentru că românii continuau să fie trataţi ca un popor “lipsit de naţionalitate”, iar educaţia era privită ca principala cucerire la care trebuie să acceadă orice român. Aproape toate eforturile învăţaţilor ardeleni s-au îndreptat spre revendicarea dreptului la naţionalitate (36). Iluminarea din surse occidentale determină pe învăţaţii români ardeleni să lupte pentru idealurile de dreptate cu “arma” cunoaşterii şi informaţiei din planul învăţămîntului şi culturii. Gheorghe Şincai, de exemplu, după studii la Roma şi Viena, influenţat de Christian Wolff, traduce Volksnaturlehre zur Dämpfung des Aberglaubens (37) de Heinrich Helmuth. Cele peste 300 de pagini ale originalului îl obligă pe autor să creeze numeroase calcuri, pentru a se face înţeles. În creaţia lui Ion Budai-Deleanu (care a petrecut aproape zece ani la Viena) se reflectă elementele filozofiei lui Leibniz, Wolff şi Blumauer. Cunoscut mai mult pentru creaţia sa literară, se trece adesea cu vederea faptul că el este unul dintre traducătorii codului de legi civile austriece (38) de la 1811, care prevăd printre altele principii ale statului de drept şi conţin elemente ale liberalismului timpuriu. Bun cunoscător al învăţăturilor lui von Locke, Spinoza, Leibniz, Grotius, Pufendorf şi Kant, un alt învăţat ardelean, Timotei Cipariu, va căuta să împace blîndeţea credinţei cu asprimea relaţiilor existente în Ardealul secolului al XIX-lea. Samuil Micu (39) traduce şi adaptează Elementa philosophiae a lui Baumeister, care este, la rîndul ei, o prelucrare după Chr. Wolff. Petru Maior, după studiile întreprinse la Roma şi Viena, a predat la şcoala din Blaj şi va fi cenzor al tipografiei universităţii din Pesta. Simion Bărnuţiu, cunoscut mai ales pentru angajamentul său pentru cauza românismului în Transilvania, şi-a făcut o parte din studii la Academia săsească din Sibiu (40) unde îşi desăvîrşeşte şi cunoştinţele de limba germană. În folosul propăşirii neamului său, Bărnuţiu traduce aproape întrega operă a lui W. T. Krug (41), după ce în prealabil se pare că a cunoscut o parte din creaţiile lui Kant, Hegel, Fichte şi Herbart (42). În Gazeta de Transilvania apar traduceri din Schiller, Wieland, Bürger şi Herder, majoritatea datorate lui Andrei Mureşanu. Alături de el, George Bariţiu şi Ioan Maiorescu au meritul de a fi răspîndit modelele literare germane, considerînd că numai literatura germană reprezintă un întreg, pentru că tinde spre înnobilarea morală a individului în spiritul armoniei şi eticii.

Cultura juridică a înregistrat în Transilvania, începînd cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, progrese sensibile: primii jurişti care au ocupat poziţii importante (apropape toţi cu studii la Viena) au fost Petru Dobra, protector al românilor uniţi, Iosif Meheş, care a redactat împreună cu Şincai, Maior şi Micu Supplex Libellus Valachorum, Vasile Vaida, primul jurist român care a publicat o istorie a dreptului transilvan (43), Simion Bănuţiu, care studiase la Rechtsakademie din Sibiu, Alexandru Papiu-Ilarian, “cancelarist” la Tg. Mureş în timpul revoluţiei de la 1848 (post în care i-a urmat lui Avram Iancu) (44).

O apreciere deosebită merită şi tradiţia medicală din Transilvania (45). Aceasta coboară în timp pînă pe la anul 1276, cînd un anume Iacob Wesseleny, probabil german, a fost magister la Turda. La 1420 un Michael este medic şi canonic, un Johan (în 1428) este medic celebru la Cluj şi Peter Weber (Wep), “Domherrarzt” în ordinul iezuiţilor, la Oradea. În spitalul fondat de benedictini la Sibiu este angajat (la 1460) “doctorul” Bartholomeus din Breslau, iar treizeci de ani mai tîrziu un Andreas este “phisic” (medic) oficial al Sibiului şi Martinus este “apothecarius” în acelaşi oraş, urmat de Georg Wesselin din Würtemberg. Farmacia din Braşov este condusă la 1525 de Andrei Barthel, coleg cu medicii Martinus Barth, Theobald Griffius, Jacobus Flandrensis (46). La 1611 îşi ia doctoratul la Würtemberg Andreas Ziegler şi vine la Braşov, unde va fi urmat, la scurt timp, de un diplomat din Tübingen, Friedrich Monavius. Este remarcabil că în secolul al XVII-lea toate oraşele Transilvaniei aveau farmacişti şi chirurgi (Deutsche Geschichte der siebenbürger Sachsen. Kronstadt, 1858, p. 796). La 1786, Martin Lange studiază pesta din Transilvania şi publică date despre aceasta la Offenbach. La 1804, doctorul Michael Neistetter publică la Sibiu o lucrare despre vaccinuri. Cel dintîi medic român care şi-a scris teza de doctorat în româneşte, după ce a studiat la Viena şi Buda, este timişoreanul Petre Vasici, viitorul inspector al şcolilor greco-orientale din Ardeal, ajuns membru al Academiei Române.

În ceea ce priveşte învăţămîntul agricol, Ardealul a devansat Principatele mai ales prin traducerea (majoritatea din germană) a unor lucrări de cultura pămîntului, de albinărit, de economie agricolă, primul manual tipărit în româneşte aparţinînd lui Gheorghe Şincai (47). La rîndul său, Petru Maior traduce din germană tratatul de pomicultură al lui Heintl Francisc (48), două broşuri privitoare la fabricarea zahărului şi cel dintîi tratat elementar de viticultură (49). Tot din limba germană se traduc şi primele manuale de sericicultură şi de cultura cînepii (50). La Sibiu ia naştere (după modelul moldovenesc şi muntenesc) o societate de ştiinţe naturale (probabil pe la 1848; din păcate însă ne lipsesc datele istorice amănunţite). La 1869, guvernul maghiar întemeiază Academia de Înalte Studii Agronomice din Cluj, la care au predat învăţaţi ce cunoaşteau bine realităţile agro-economice europene, implicit germane şi austriece şi care s-au folosit în redactarea cursurilor lor de bibliografie germană, ca de exemplu Basilius Pater, Ioan Grinţescu, Ioan Prodan, Ioan Mihai Dobrescu ş.a. (51)

***

Începuturile culturii transilvănene se află sub influenţa elementului german mai ales prin aceea că tinerii ardeleni au studiat în centre universitare germane şi la Viena, că din statele de limbă germană au venit în Transilvania cărturari şi specialişti (din care unii au trecut apoi munţii în Principate) care au contribui la dezvoltarea reţelei şcolare şi a învăţămîntului superior şi că s-a tradus carte germană şi austriacă (mai ales manuale).

Bibliografie:

1. Bernath (1914) = A. Bernath, Expunere isto-rică relativ la introducerea şi aplicarea ştiinţelor exacte, Bucureşti.

2. Bogdan-Duică (1824) = G. Bogdan-Duică, Gheorghe Lazăr. În : AR, I, p. 135-300.

3. Bogdan-Duică (1924) = G. Bogdan-Duică, Viaţa şi ideile lui Simion Bărnuţiu. În : AR, VIII, Studii şi Cercetări

4. Cujbă (1977) = Cornelia Cujbă, Promotori ai elementului german în Moldova. În: G. Guţu, Speranţa Stănescu, Beiträge zur Geschichte der Germanistik in Rumänien (I), Bucureşti, p. 117-130

5. Georgescu (1962) = Val. Al. Georgescu, Ecouri literare clasice în cultura juridică a Ţării Româneşti la sfîrşitul sec. al XVIII-lea. În: SC, IV, p. 341-347

6. Gomoiu (1923) = V. Gomoiu, Din istoria medicinei şi învăţămîntului medical în România, Bucureşti.

7. Gomoiu (1941) = V. Gomoiu, Maria Gomoiu, Germanismul în trecutul nostru medico-farmaceutic. În : Mişcarea Medicală Română, Craiova, p. 488-496.

8. Ionescu Şiseşti ş.a. (1958) = G. Ionescu Şiseşti, I. Staicu, Agrotehnica. Bucureşti

9. Iorga (1919) = N. Iorga, Medici şi medicină în trecutul românesc. Bucureşti.

10. Iorga (1971) = N. Iorga, Istoria învăţămîntului românesc, Bucureşti.

11. Pervain ş.a. (1977) = I. Pervain, A. Ciurdariu, A. Sasu, Românii în periodicele germane din Transilvania. 1778-1840. Bibliografie analitică, Bucureşti.

12. Rosetti ş.a. (1971) = Al. Rosetti, B. Cazacu, Şt. Onu, Istoria limbii române literare, I, Bucureşti.

13. Săteanu (1936) = I. Săteanu, Figuri din Junimea. Bucureşti.

14. Şotropa (1976) = V. Şotropa, Jurişti români transilveni pînă la Unire. În: RRD, XXII, 2, p. 11-22.

15. Urechia (1901) = V. Urechia, Istoria şcoalelor de la 1800 la 1864. Bucureşti

16. Ursu (1962) = N. A. Ursu, Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, Bucureşti.

17. Winter (1954) = Ed. Winter, Die Pflege der west- und südslavischen Sprachen in Halle im 18. Jahrhundert, Berlin

ANMERKUNGEN:

(1) Întorcîndu-se în 1677 de la studii (Constantinopole, Padova, Viena), “filozoful” Constantin Cantacuzino, ajutat şi de împrejurarea favorabilă a înălţării în tronul Munteniei a fratelui său Şerban Cantacuzino, a întemeiat, după model apusean, împreună cu acesta, Academia Domnească în mitocul Sf. Sava.

(2) GOMOIU (1941), p. 68.

(3) URECHIA (1901), p. 192.

(4) BOGDAN-DUICĂ (1924).

(5) URECHIA, op. cit, p. 199: “De scurtă durată a fost şcóla lui Lazăr aşezată la Bucureşti, dar doctrina lui nu mai putu fu răpusă de neamici, căci doctrina lui era mai presus de tóte: să facă români buni, fii devotaţi patriei, românismului.”

(6) BOGDAN-DUICĂ, op. cit., p. 153 ş.u.

(7) URECHIA, op. cit., IV, p. 286 ş.u.

(8) IONESCU ŞISESTI ş.a. (1958), p. 39-41, 43.

(9) Idem, p. 51.

(10) Ceea ce a dus la destituirea profesorilor participanţi la revoluţie, în primul rînd a transilvănenilor A. T. Laurian, A. Florian, I. Maiorescu (SĂTEANU, 1936).

(11) IORGA (1971), p. 142, aminteşte că celorlalte limbi străine, în prima fază, nu numai că nu li se acordă importanţă, dar erau considerate un “lux” şi o “podoabă care n-ar avea, pentru majoritatea elevilor, nici un rezultat serios: elevii pot alege una din ele franceză sau germană în ultimii trei ani numai.”

(12) GEORGESCU (1962), p. 341-347.

(13) La curtea lui Brîncoveanu se afla un chirurg sas, Ştefan Sixt, iar în 1739 sosesc la Bucureşti doi doctori renumiţi ai vremii, Zeiler von Otzi (Fonozzi) şi sasul Bolto, şi în 1753 doctorul domnului Constantin Racoviţă, Stahl (IORGA (1919), p. 37 ş.u.). Prin venirea medicilor germani în zonă, facultăţile din Viena, Halle, Berlin etc. încep să atragă pe cei care voiau să facă medicină. În această perioadă apar primele scrieri medicale, precum cea a lui M. Schendo, medic al generalului Steinwille (din Oltenia), în care vorbeşte despre apele minerale de la Bengeşti (GOMOIU (1923), p. 76).

(14) Unde medic primar a fost, la 1813, dr. Christian Vehnert, viitor membru al Consiliului medical, iar în perioada 1834-1847 această funcţie va fi ocupată de I. N. Meyer (GOMOIU, op. cit., p. 81).

(15) Idem, p. 78.

(16) I. FELIX, Istoria Igienii în România, Bucureşti, 1901, p. 27.

(17) GOMOIU, op. cit., p. 84-85.

(18) Idem, p. 628 ş.u., p. 690.

(19) Ibidem, p. 628 ş.u.

(20) Ibidem, p. 857.

(21) Ibidem, p. 866.

(22) Ibidem, p. 912.

(23) Ibidem, p. 930.

(24) Ibidem, p. 1108 (Patologia medicală şi Patologia chirurgicală).

(25) BERNATH (1914).

(26) Vezi CUJBĂ (1977).

(27) IORGA (1971), p. 66 ş.u.

(28) Vezi capitolul “Rumänien und Halle” din lucrarea lui WINTER (1954), unde se spune că între 1687 şi 1809, la Leipzig au studiat 149 de tineri transilvăneni, printre care s-au aflat şi români. Conform W. MARKOW, Deutsch-slawische Wechselseitigkeit in sieben Jahrhunderten. Gesammelte Werke für Eduard Winter zu seinem 60. Geburtstag, Berlin, 1956, p. 364, dintre aceştia, 94 erau germani, 26 maghiari şi 29 de alte naţionalităţi. Dat fiind că numele de familie se latinizau, naţionalitatea este greu de reconstruit, dacă nu este numită în mod explicit, ca în cazul germanilor şi ungurilor, dar este posibil, ca între cei 29 de înmatriculaţi de alte naţionalităţi să fi fost şi români.

(29) PERVAIN ş.a. (1977).

(30) Idem: Printre altele, se vorbeşte de întemeirea unor sate în secuime de către dezertori din Moldova (poz. 2), despre vizita marelui spătar Constantin Ghica la Braşov (poz. 839), ori despre calităţile de dirijor ale profesorului Caudella (poz. 1536).

(31) Ibidem: se relatează despre progresul elevilor sub îndrumarea profesorilor Bariţiu şi Mureşeanu (poz. 1663), despre depunerea jurămîntului omagial de către protopopii uniţi din Transilvania (poz. 1706), ori despre distrugerea a 36 de case de români din Petreşti în urma inundaţiilor (poz. 1785).

(32) Istoria Pedagogiei, Bucureşti, 1958.

(33) Istoria pedagogiei, p. 160 ş.u.; ROSETTI, op. cit., p. 441 ş.u., 447 ş.u.

(34) CONST. GOLESCU, în Insemnare a călătorii mele făcută în anul 1824, 1825, 1826, vorbind despre saşii braşoveni spune: “Pe la satele lor au foarte bună orînduială, spre podoaba, buna vieţuire şi învăţătura copiilor; căci toţi copiii trebuie să înveţe carte, încît să poată citi şi a scrie, şi cele trebuincioase trei socoteli, adunarea, înmulţirea şi scăderea.” (Ap. I. IONESCU, Istoricul Societăţii Politecnice, Bucureşti, 1927, p. 43).

(35) Istoria Pedagogiei, p. 169. ş.u. Începutul secolului al XIX-lea nu i-a găsit pe români fără şcoli. În Banat, de exemplu, românii aveau 300 de şcoli săteşti, saşi 100 şi sîrbii 70.

(36) Chemarea de la 1799 a lui Paul Iorgovici ca limba şi naţia să păşească împreună rezumă programul unei întregi generaţii (În Observaţii de limbă rumânească. Ofen, 1799)

(37) Invăţătura firească spre surparea superstiţiei norodului.

(38) Allgemein Österreichisches Bürgerliches Gesetzbuch.

(39) În Legile firei, ithica şi politica sau filosofia cea lucrătoare, Sibiu, 1880.

(40) După ce va fi îndepărtat, din motive politice, de la catedra din Blaj.

(41) Wilhelm Traugott Krug, filozoful care a inspirat Ardealul, este succesor la catedra lui Kant.

(42) BOGDAN-DUICĂ (1924), p. 150: “A. Papiu-Ilarian scrie, fără a insista ori a dovedi: Profesorele de filozofie Bărnuţiu, încă la anul 1831 introdusese la Blaj dreptul firei, iar pe la 1934 cel dintîiu începe a propune dreptul firei în limba română; la 1939 tradusese toată filozofia lui Krug ...“

(43) ŞOTROPA (1976), p. 11 ş.u.

(44) ŞOTROPA, op. cit., p. 386.

(45) GOMOIU (1923), p. 74.

(46) GOMOIU (1941), p. 489 ş.u.

(47) Povăţuire cătră economia de câmp, pentru folosul şcoalelor celor din ţeara Ungurească şi din părţile ei împreunate (S. PUŞCARIU, “Economia” din 1806, de Şincai, DR, I, 1920-1921).

(48) Învăţătură pentru prăsirea pomilor.

(49) N. A. URSU, Cărţi de popularizare a ştiinţei traduse de Petru Maior, LR, 2, 1961.

(50) URSU (1962), p. 30 ş.u.

(51) IONESCU ŞISEŞTI (1958), p. 44 ş.u.

Gesellschaft der Germanisten Rumäniens (GGR) - www.ggr.ro