Gesellschaft der Germanisten Rumäniens (GGR) - www.ggr.ro

Zeitschrift der Germanisten Rumäniens, 7. Jg., Heft 13-14 / 1998, S. 207-218

VARIANTE STILISTICE ALE POEMULUI MELANCOLIE DE MIHAI EMINESCU

ÎN TRANSPUNERI GERMANE ŞI ITALIENE

Magdalena Leca
 

Text emblematic pentru spaţiul pur eminescian (1), un fel de nebunie în toată acestă neagră viziune (2), poezie încărcată de o atmosferă fantastică şi de mister, dominată de existenţa unei permanente ambiguităţi între aparenţă şi realitate, cu pendulări între orizontal şi vertical, cu jocuri de lumini şi umbre, poemul Melancolie transfigurează poetic, prin comparaţii şi metafore multiple, tensiunile eului liric eminescian.

Din punctul de vedere al planului contemplării, elegia are o structură foarte rezistentă, solidă fiind şi perspectiva mişcării în planuri orizontale şi verticale.

Se pot ierarhiza patru nivele: spaţiul cosmic, ceresc, cel pământesc şi cel interior în care spaţiul bisericii este pus pe acelaşi plan cu spaţiul sufletului.

În prima parte a poemului Melancolie este supus contemplării templul ceresc; noutatea imaginii poetice este surprinzătoare: templul ceresc este un mormânt albastru, un mausoleu în care doarme, printre făclii o mie, “regina nopţii moartă, al nopţilor monarc”. Moartea lunii, ca semn al distrugerii armoniei cosmice, semnifică şi o întrerupere a temporalităţii (3). “Cea dintâi măsură a timpului este luna, arhetipul măsurătorii” (4). În ”Regina nopţii moartă“ şi “al nopţilor monarc” devine vizibilă schimbarea genului ce are drept efect anularea gravităţii masculinului.

Elementele cromatice albă, albastru, argintie, precedate de verbul a părea, ce transpune în ireal, creează o atmosferă încărcată de fantastic. Imaginea este completată de epitetele: lumea-n promoroacă, luciul văl, văzduhul scânteiază, semne poetice care dezvoltă semnificaţia întreruperii comunicării între fiinţa umană şi lume şi sugerează înstrăinarea.

Ruine, câmp solitar, ţintirim singur, cucuvaie, clopotniţa trozneşte, toaca izbeşte, demon străveziu, vaier, aiurit de jale sunt elemente ce construiesc atmosfera de sumbru şi dezolare.

Universul acustic al lui Eminescu este făcut din şoapte, foşnete, îngânări, murmure, din sunete pierdute, molcome, line, din vaiere, din cântecul izvoarelor, torsul greierilor, din zgomotul cariilor, din baterea ramurilor şi a undelor, adică din tot atâtea sunete, redate uneori onomatopeic şi care mângâie şi adorm conştiinţa îndurerată a omului (5).

Deznădejdea se amplifică pe măsură ce spaţiul contemplat se restrânge. Ruină este şi templul credinţei:

Biserica-n ruină
Stă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână.

Pustie nu este numai biserica, ci şi inima poetului, din a treia parte a poemului, a fiinţei omului ca templu. Repetarea versului “Abia conture triste şi umbre au rămas”, cu referire atât la templul credinţei, cât şi la cel uman, sugerează, din perspectiva eminesciană a atmosferei funebre, ruina totală a lumii materiale şi spirituale.

Greierul “ce toarce un gând fin şi obscur” sau care “vrăjeşte trist” şi cariul “ce toacă sub învechitul mur” sau “bate încet într-un sicriu” sunt semne poetice ce apar simetric distribuite în poem, evocând dezolarea profundă, înstrăinarea.

Epitetele ce induc dezolarea şi înstrăinarea trist şi străin apar obsedant în a doua parte a elegiei în structuri ca: Biserica-n ruină,/ stă tristă, conture triste, vrăjeşte trist un greier şi dureri străine, gură străină, generând efecte speciale cum afirmă Tudor Vianu:

Epitetul eminescian nu va fi niciodată convenţional, va avea o deosebită putere individualizatoare, creează efecte evocatoare (6).

Melancolie nu este numai perceperea si-multană a departelui şi aproapelui ci şi dedublarea eului; vocea acelui alter-ego este o gură străină, o voce neidentificabilă ce sugerează înstrăinarea totală.

Eminescu introduce factorul sugestiv, are intuiţia dialecticii semnificaţiilor de plan secund şi suprapune limbajul poeziei peste scheletul limbajului mitologic. Cuvintele se subiectivează, imaginile înseşi sunt armonizate într-o vrajă bizară, rezultantă a îmbinării nivelului semantic cu cel sonor şi morfo-sintactic (7).

Toate semnele poetice amintite mai sus ar trebui să se regăsească în traduceri pentru recrearea stării poetice sugerate de versurile originale.

*

Cei doi traducători germani dau titluri diferite poemului determinând prin aceasta o stare diferită de lectură încă de la început: Melancholie la Ewald Ruprecht Korn şi Schwermut la Alfred Margul-Sperber. Primul titlu, având o conotaţie specială, induce asupra cititorului german o stare de aşteptare similară cu cea sugerată de original; Schwermut ales de Sperber având mai degrabă conotaţii de natură psihiatrică, este, din această perspectivă, nepotrivit.

Contemplarea începe cu spaţiul cosmic prin deschiderea porţii printre nouri, transpusă în ireal prin verbul a părea. În variantele germane verbul românesc este substituit prin termenii es schien (părea) şi als wäre (ca şi cum ar fi) cu sensuri apropiate de original:

Es schien, als wär in Wolken ein Tor weit aufgegangen (8).

şi

Als wäre eine Pforte in Wolken aufgegangen (9).

Poarta larg deschisă permite trecerea reginei nopţii care în varianta lui Korn pluteşte, schwebt, termen potrivit asocierii cu tot (moartă) dar care reduce din maiestuozitatea cu care trece o regină. Fürstin (prinţesă, doamnă), din textul lui Korn, nu corespunde perfect termenului regină, dar traducătorul evită cu bună ştiinţă construcţia Königin der Nacht (regină a nopţii) pentru a împiedica asocierea cu Zauberflöte (Flautul fermecat) al lui Mozart, fapt pe care Sperber nu-l ia în consideraţie în versiunea sa:

Luna, die tote Königin der Nacht (10).

Astrul, în versul eminescian apare numai la nivelul sugestiei. Sperber, ca şi Rosa Del Conte, modifică metafora din indefinită în definită prin introducerea, într-o manieră barocă, a latinescului luna.

Epitetul albă care, împreună cu albastru şi argintiu, alcătuieşte o simfonie de culori de factură cosmică, lipseşte din transpunerea lui Sperber, iar Korn introduce un element suplimentar: mit weißem Prangen (cu strălucire, splendoare albă).

Prin deschiderea spre nemărginire şi prin ivirea “reginei nopţii” tabloul cosmic ar trebui să fie grandios, dar epitetul complementar personificator moartă creează un efect surpriză, o schimbare bruscă de perspectivă. Starea de feeric face loc, treptat, unei atmosfere sumbre, de melancolie şi deznădejde ce va culmina, în finalul elegiei, cu înstrăinarea. Moartă aşezat la sfârşitul versului are o importanţă deosebită, ca, de altfel, toate sintagmele aşezate pe ultima poziţie a versului eminescian. În topica versului german tot (moartă) situat la început nu mai creează efectul de surprindere:

Einher schwebt tot die Fürstin der Nacht / mit weißem Prangen (11).

sau

Luna, die tote Königin der Nacht betritt die Bahn (12).

În versiunea lui Sperber construcţia betritt die Bahn (păşeşte pe firmament) sugerează, prin elementul suplimentar Bahn, trecerea din versiunea eminesciană.

Făclii (o mie), element ce implică arderea şi dezvoltă o perspectivă dinamică sugerând eternul cosmic, este transpus în ambele variante prin tausend Fakeln (mii de făclii). Elementul suplimentar droben (acolo sus) pe care-l introduce Korn nu modifică ideea poetică iar contradicţia susţinută de asocierea dormi printre făclii persistă, dar eternul cosmic nu este decât un “mormânt albastru, un mausoleu”.

Aceste metafore cu largi deschideri cosmice: mormânt albastru, pânze argintie, mausoleu mândru trec fără pierderi sensibile în variantele germane care reconstruiesc atmosfera solemnă, maiestuoasă din original.
Grabes Bläue (albastul mormântului), construcţie substantivală genitivală, Silberflor (voal argintiu), hehren Grabmal (mormânt, monument maiestuos) din versiunea lui Korn, sunt apropiate din punct de vedere semantic, la nivelul sugestiei, de expresiile eminesciene.

În echivalarea sintagmei “Tu adorat şi dulce al nopţilor monarc” prin Du benedeite, milde Beherrscherin der Nacht, traducătorul ar fi trebuit să evite adjectivul benedeite (binecuvântată) acesta fiind asociat în limba germană cultului Sfintei Fecioare. Dulce este înlocuit cu milde (blândă) iar monarc cu Beherrscherin (stăpână), substantiv de genul feminin ca şi Fürstin. “Al cerurilor arc” este echivalat de Korn prin Himmelsbogens la care adaugă un element suplimentar Pracht (splendoarea) augmentând imaginea mormântului:

In deines Grabes Bläue, von Silberflor umwoben
In deinem hehren Grabmal, des Himmelsbogens Pracht (13).

Sperber sugerează ideea înstrăinării prin folosirea imperativului sieh (priveşte), prin folosirea pronumelui personal dir (ţie) şi deine (al tău). Transpunerea în vocativ determină o deviere semantică; irealitatea conţinută prin verbul a părea devine astfel realitate.

O schlafe, schlaf in Frieden, sieh, tausend Fakeln scheinen
Dir auf das blaue Grabmal, dein silbern Totenleinen,
Auf deine stolze Gruft dir im Grund der Himmelsschächte (14).

 El augmentează starea de sumbru prin imaginile evocate de silbern Totenleinen (giulgiu argintiu) Gruft (cavou, criptă), Grund (fund, abis) şi Himmelsschacht (puţ ceresc ); sintagma silbern Totenleinen evocă, prin trimitere directă, o stare sumbră, fără a avea, însă, polisemia eminescianului pânze argintie sau Flor din versiunea lui Korn.
Atmosfera de dezolare devine apăsătoare odată cu apariţia ruinelor; tabloul rămâne amplu şi feeric dar şi contradictoriu în contemplarea cerului şi pământului; moartă, mormânt, mausoleu trezesc o oarecare nelinişte chiar dacă ea este temperată de părea şi cromatica sugerată prin alb, albastru, argintiu. O atmosferă sumbră în culori stelare.

Schimbarea genului substantivului monarc în femininul Monarchin anulează at-mosfera de gravitate proprie originalului. Transpunerea lui Sperber: Monarchin süßer Nächte (monarhă a nopţilor dulci) capătă conotaţii erotice - nu nopţile sunt dulci ci monarhul - care vin în contradicţie cu atmosfera sumbră din versurile anterioare şi distor-sionează starea poetică originală. Grund (fund, abis) şi lexemul Himmelsschächte (puţuri cereşti ), imposibil de imaginat, nu oferă amploarea, din perspectiva spaţială, a metaforei “al cerurilor arc”, ci dimpotrivă. Traducătorul sacrifică imaginea artistică în favoarea rimei impuse prin Nächte.

Imaginea evocată de versurile lui Sperber este sumbră şi pierde din ambiguitatea şi din imaginile contradictorii sugerate de versul eminescian, din pendularea între feeric - sumbru, real - ireal.

De la contemplarea şi reprezentarea cosmicului aria se restrânge tot mai mult: de la spaţiul terestru de largi întinderi, sate, câmpii, la “ţintirim”, biserică şi clopotniţă, şi coboară, în a doua parte a elegiei, în sufletul poetului. Este sugerată o permanentă mişcare dinspre departe spre aproape, pe orizontală şi verticală caracteristică liricii eminesciene. Tabloul este amplu şi în continuare cuprinzând metafore ce sensibilizează feeria naturii terestre:

Bogată în întinderi stă lumea-n promoroacă
Ce sate şi câmpie c-un luciu văl îmbracă.

Luând în considerare că nici un alt poet până la Eminescu nu izbutise să dilate în aceeaşi măsură virtualităţile evocative ale limbii, puterea ei de a zugrăvi în versuri ca cele de mai sus (15) este evidentă dificultatea în care sunt puşi traducătorii în echivalarea acestor versuri.

Varianta realizată de Korn:

Soweit die Welt sich dehnet fernhin ist Reif ergossen
Und sein demantner Schleier hat Dorf und Feld umflossen (16)

pierde din amploarea tabloului original. Epitetul bogată este substituit cu soweit (cât de departe) iar singularul substantivelor Dorf şi Feld reduce tabloul în plan dimensional. Sintagma luciu văl trece în varianta lui demantner Schleier (văl diamantin). Diamantul şi derivate ale acestuia sugerează duritate, răceală şi lumină. Geo Vasile echivalează, în versiunea italiană, epitetul prin alegerea aceluiaşi determinant în formularea veste ada-mantita (haine diamantine). Din perspectiva contemplării asocierea cu diamantul presupune o mai mare apropiere de obiectul contemplat întrucât diamantele, ori sclipirea acestora, nu se percep de la distanţă.

Transpunerea semnelor poetice brumă şi văl, care rup comunicarea între fiinţa umană şi lume, sugerează, ca şi în original, ideea înstrăinării şi, din această perspectivă, imaginea recreată de Sperber este mult mai apropiată de cea eminesciană decât vesiunea lui Korn:

Wie weit und reich die Welt sich rings im Rauhreif breitet
Der über Dorf und Flur beglänzte Schleier spreitet! (17).

Prin epitetele weit (departe) şi reich (bogat) alături de adverbul rings (de jur împre-jur) traducătorul realizează un plan dimensional la fel de amplu ca şi în versul eminescian compensând şi singularul substantivelor Dorf şi Flur.

Văzduhu scânteiază, metaforă dinamică, care întregeşte feeria naturii terestre, apare la Korn: In Lüften irrt ein Funkeln (în văzduhuri rătăceşte o scânteiere). Articolul nehotărât ein (o) şi singularul Funkeln reduc din forţa imaginii; In Lüften irren Funkeln (în aer rătăcesc scântei) ar fi fost, prin sugestie, mai apropiat de versul eminescian.

Sugerată la începutul poemului prin moartă, mormânt, atmosfera de dezolare devine tot mai pertinentă odată cu apariţia ruinelor şi a câmpului solitar. “Lucesc zidiri, ruine pe câmpul solitar” pare un paradox: zidirile ce lucesc nu sunt mândre, împodobite, ci ruine. Deşi în limba germană există un echivalent aproape perfect Ruinen, cu aceleaşi conotaţii de factură romantică, nici unul din cei doi traducători nu l-a folosit. Korn substituie cu Trümmer (ruine, dărâmături) iar Sperber printr-o formulare mai amplă unde apar şi elemente suplimentare: der Schutt der Zeiten (ruinele timpului). Complementul genitival suplimentar der Zeiten este în sensul gândirii eminesciene dar explicit, nu ca sugestie. Câmp solitar este transpus foarte sugestiv prin einsamen Bereich (spaţiu solitar, singuratic) la Korn şi einsames Gefilde (câmpie solitară) la Sperber.

Pentru ţintirim, al cărui complex sonor adânceşte şi mai mult atmosfera gravă a elegiei, cei doi traducători recurg la sintagma Kirchhof (cimitir) care nu are sonoritatea termenului eminescian dar are conotaţii arhaice şi prin acestea solemne.

Pentru “strâmbe cruci” Korn introduce un diminutiv schiefen Kreuzchen la care recurge obligat fiind de rima cu Totenkeuzchen. Pentru a nu diminua atmosfera de stranietate traducătorul compensează, ceea ce a pierdut, prin introducerea compusului Totenkeuzchen (cucuvea a morţii).

Dimensiunea vizuală este completată de cea sonoră. Imaginea este invadată de sunete care înfioară: clopotniţa trozneşte, toaca iz-beşte culminând cu “vaier” şi “aiurit de jale”. Trozneşte din acest context nu are aceeaşi conotaţie cu cea din “lemnele troznesc pe foc”, spre exemplu, unde sunetul este asociat cu lumina şi căldura pe care o dă focul, cu o atmosferă de intimitate. Troznetul unei clopotniţe, noaptea, te înfioară mai ales în preajma unui cimitir, nu acesta fiind sunetul ei firesc.

În versiunea lui Korn clopotniţa se înfioară, este cuprinsă de fiori de groază: der Glockenturm erschauert (clopotniţa este cuprinsă de fiori), calificativ ce nu are conotaţii sonore şi nici violenţa lui trozneşte. Construcţiei “în stâlpi izbeşte toaca” îi corespunde formularea an Pfeilen schlägt's ( loveşte, bate în stâlpi). Verbul a izbi sugerează o mişcare violentă, mai dinamică decât a lovi/ a bate. Din această versiune lipseşte toaca iar pentru a recupera din perspectiva sonoră traducătorul introduce în finalul versului es beiert ( vâjâie, se cutremură) verb cu conotaţii sonore creatoare de atmosferă.

Verbele din versiunea lui Sperber sunt mai apropiate, la nivelul sugestiei, de original: ächzt (geme), stößt (izbeşte) şi ruft (strigă) introdus suplimentar:

Der Kirchturm ächzt, das Klopfbrett stößt ans Gestühl und ruft (18).

Pendularea între planul orizontal şi cel vertical este sugerată de clopotniţă şi demonul străveziu ce trece prin aer întrerupând linia orizontală a întinderilor, ruinelor şi a câmpului.
Imaginea stranie este în continuare sensibilizată prin apariţia demonului ce trece prin aer. La Korn demonul devenit spirit atinge arama cu o lovitură uşoară :

Der geistgewordene Dämon, wenn er die Luft  /durchsteuert
Streift mit des Flügels Zacke ans Erz in sachtem Schlage (19);

Schlage (lovitură) este un element introdus suplimentar.

Sperber transpune demon prin Unheilsvogel (pasăre prevestitoare de rău/nenorocire) iar durchsichtig (străveziu) nu are valoare adjectivală ci adverbială determinând verbul cu conotaţii sonore schwirren (a zbura zbârnâind). Prin substituirea demonului cu o pasăre prevestitoare de rău, traducătorul adânceşte atmosfera de straneitate şi reduce misterul şi ambiguitatea pe care o sugerează polisemia “demonului”. S-ar putea însă ca autorul să interpreteze demonul ce pluteşte drept “cucuvaia sură” din versurile anterioare.

Datorită preluării lor din limbajul popular, vaier şi aiurit de jale, elemente cu conotaţii sonore ce sensibilizează imaginea, greu de echivalat în limba germană, au drept corespondent Wehruf (strigăt de durere) şi Schmerzensklage (tânguire, jeluire) în versiunea lui Korn. Wehruf este prea sonor, la nivelul sugestiei, motiv pentru care soluţia pe care o oferă Sperber prin Wehlaut (sunet de durere) este mai potrivită.

La Eminescu cele două sintagme sunt juxtapuse determinând o gradare, o creştere a tensiunii, a durerii, a deznădejdii. Sperber dezvoltă în acest punct o comparaţie ce reduce din tensiunea versului original:

So tönt ein Wehlaut wimmernd, wie irre Trauerweise (20).

Aria contemplării se restrânge şi mai mult oprindu-se asupra bisericii. Un lanţ de cinci epitete adînceşte treptat atmosfera de sumbru şi straniu pînă la o profundă şi tulburătoare dezolare. Atmosfera sugerată discret, la începutul poemului, prin moartă, mormânt, mausoleu, devine mai gravă prin ruine, ţintirim, cucuvaie, demon, vaier, jeluire şi cuprinde acum şi templul credinţei, biserica. Om şi natură se întâlnesc în sentimentul acut al ruinei şi solitudinii:

Biserica-n ruină
Stă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână.

Imaginea culminează printr-o comparaţie mascată dar identificabilă la nivelul sugestiei: drept preot - un greier, drept dascăl - cariul.

Biserica, prin rezonaţă, pe baza epitetelor “în ruină, pustie şi bătrână”, prin personificare, prin enunţul scurt şi cu predicatul în versul următor, se constituie în imagine a unui nesfârşit pustiu sufletesc.

În varianta lui Korn biserica se cufundă în ruină. Traducătorul augmentează sugestia de prăbuşire şi elimină verbul stă din versul următor, care sugera verticalitate. Epitetele uşor modificate wie heilig fromm (cât de sfântă/cuvioasă), traurig (tristă), wie öde (cât de pustie) şi älter immer (tot mai bătrână), unele la comparativ, completează imaginea poetică evocată de versurile originale:

Die Kirche sank in Trümmer:
Wie heilig-fromm und traurig, wie öde, älter immer! (21)

În versiunea lui Sperber modificările sunt mai ample dar se regăsesc toate semnele poetice eminesciene: Der Kirche verfallene Gestalt /Ragt andächtig und traurig, verödet, wüst, und alt (22). Prin ragt (se înalţă) este sugerată din nou verticalitatea, fară ca verbul ce-l substituie pe stă să modifice ideea poetică. Imaginea este îmbogăţită prin introducerea unui epitet suplimentar wüst (pustiu, părăginit) aproape sinonim cu verödet (pustiu, pustiit).

Se pare, termen ce sugerează irealul, din versul “Se pare că vrăjeşte şi că-i auzi cuvântul” are corespondent numai în varianta lui Korn: es ist, als wär's (este ca şi cum ar fi). Un element introdus suplimentar este Raunen (murmur, şoaptă), iar verbul a vrăji este echivalat cu ajutorul unui substantiv compus Zaubersprüche (descântece, vrăji), fără să modifice starea poetică:

Es ist, als wär's ein Raunen, das Zaubersprüche künde (23).

Versiunea lui Sperber nu mai păstreză nimic din ambiguitatea şi sugestia de ireal din poemul original datorită introducerii verbelor hörst (auzi) şi sind (sunt) precedate de pronumele personal du:

Du hörst ihn Worte raunen die Zaubersprüche sind (24).

Templul credinţei, biserica, este o ruină. Sfinţii pictaţi pe pereţii şi iconostasul bisericii sunt doar nişte contururi triste şi umbre. Acestea sunt semne poetice care evocă o adâncă dezolare. Versul “Abia conture triste şi umbre au mai rămas”, care apare simetric şi în ultima parte a elegiei, este transpus de Korn fără pierderi importante în planul su-gestiei:

Kaum zeugen düstre Zeichen und Schatten noch dafür (25).

Versiunea lui Sperber, datorită verbului la persoana a doua, este o descriere pragma-tică a unui peisaj sau a unei stări care nu lasă loc sugestiei:

Nimmst du nur noch die Schatten, den trüben Umriß wahr (26).

Lumea este privită în continuare dar starea de melancolie înseamnă o închidere a lumii în ea înseşi.

Metafora personificatoare “toarce-un gând fin şi obscur” nu a putut fi echivalată în niciuna din cele două variante germane. Neechivalarea lui “toarce” are implicaţii multiple. Acest verb nu are numai conotaţii sonore, ci sugerează şi scurgerea uniformă a timpului până la ieşirea din timp, o stare strâns legată de starea de melancolie. În variantele germane se produce astfel o pierdere a continuităţii, în planul semnificaţiei, al discursului poetic.
Construcţia lui Korn este lipsită de predicat:

Als Priester nur der Grille geheimniszarte Spur (27).

Sperber transpune cu mai puţine pierderi: toarce prin summen (a zumzăi) păstrând doar conotaţiile sonore, gând prin Sang (cânt) iar fin şi obscur prin zarten, dunklen (fin, obscur).

Mur are corespondenţi în Mauer (zid) sau Wand (perete) fără conotaţii arhaice ca în original iar epitetul învechit este echivalat sugestiv prin morsch (putred, găunos).

În partea a doua a elegiei trece în prim plan sufletul poetului, pe care-l simte pustiit şi în care nu a mai rămas nimic “din ale vieţii valuri”, ci doar, ca şi în cazul bisericii, “conture triste şi umbre”.

Ambii traducători transpun suflet din versul “Şi-n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici” cu inimă - Herz mai redundand decât originalul.

Pentru epitetul feerici Korn recurge la compusul Paradieseszonen (zone ale paradisului) cu conotaţii profund biblice şi nepotrivite contextului, menţinând însă raportul de cauzalitate dintre cele două versuri. Acest raport lipseşte în varianta lui Sperber a cărui formulare este mai amplă:

In meinem Herzen hielten die holden Märchen Haus (28).

Epitetul hold (plăcut) nu are conotaţii de superlativ ca “feerici” şi nici puterea de sugestie a acestuia.
Sintagmele metaforice de-ale vieţii valuri şi al furtunii pas, ce evocă, pe de o parte, permanenţa curgerii timpului şi a vieţii şi, pe de altă parte, evenimente dinamice, uneori distrugătoare din viaţa omului, nu ating, în versiunile germane, poeticitatea versului eminescian. În versiunea lui Korn

Doch in des Lebens Wogen, in all den Stürmen mir (29),

prepoziţia in (în) în loc de din (aus) dar mai ales verbul la prezent din versul următor zeugen (stau mărturie) modifică starea poe-tică din original.

La Sperber construcţia versului este, din nou, mai amplă cuprinzând şi un element suplimentar Gefahr (pericol). El interpretează “ale vieţii valuri” prin Schwall des Lebens (torentul vieţii):

Doch nach dem Schwall des Lebens, dem Sturmschritt der Gefahr (30),

conferind vieţii mai multă violenţă prin sintagmele Schwall, Sturmschritt şi Gefahr.

Sentimentul acut al ruinei şi solitudinii, ce cuprinde deopotrivă omul şi obiectele create de el, este sugerat prin repetarea ver-sului “Abia conture triste şi umbreau mai rămas”. Dacă în prima parte a elegiei versul lui Korn nu modifică starea poetică din original, repetarea lui în aceeaşi formă

Kaum zeugen düstre Zeichen und Schatten noch dafür,

în partea a doua, are consecinţe la nivelul sugestiei.

În varianta lui Sperber supărătoare este folosirea pronumelui personal du (tu) şi a predicatului la persoana a doua:

Nimmst du nur noch die Schatten, den trüben Umriß wahr (31).

Versul eminescian are o valoare impersonală generală fără trimitere la cititor.

Prin elementul suplimentar Fülle (abundenţă, preaplin) şi trecerea lexemului lumea-mi la plural şi fără pronumele genitival din versul

Im müden Hirn vergebens such ich der Welten Fülle (32),

Korn modifică ideea poetică eminesciană care sugerează neputinţa de a te mai regăsi şi scurgerea vieţii către neant şi nu negăsirea doar a preaplinului lumilor, în general.

La Sperber, de asemeni, prin eludarea pronumelui mi din “lumea-mi” ce determină lumea poetului, ideea poetică capătă un caracter general, depersonalizat:

Die Welt vergebens suche ich in dem trüben Sinn (33).

Alegerea aceluiaşi epitet trüb pentru a defini “conture triste” trüben Umriß şi “obositul creier” trüben Sinn nu este suficientă pentru a echivala expresia eminesciană, chiar dacă aici are alte conotaţii.

Raportul de cauzalitate din versul “Căci răguşit, tomnatic vrăjeşte trist un greer” este înlocuit de ambii traducători printr-un raport de autonomie:

Gespenst des Hebstes, heiser, spukt traurig eine Grille (34)

sau

Die Grille, heiser, herbslich und traurig geistert drin (35).

Substantivizarea genitivală a adjectivului tomnatec - des Hebstes - modifică sensul ideii poetice; conotaţiile lui tomnatic sunt de bătrân, îmbătrânit, în pragul sfârşitului.

În nici una din cele două versiuni germane nu apare repetată metafora din versurile

Se pare că vrăjeşte şi că-i auzi cuvântul
Căci răguşit, tomnatec vrăjeşte trist un greer.

Spukt (bântuie) din versul lui Korn are conotaţii muzicale mai accentuate decât geistert (năluceşte/ bântuie). La Sperber metaforele personificatoare ce sensibilizează starea de sfârşeala sunt echivalate în sensul eminescian: greierul răguşit (heiser), tomnatic (herbstlich), deşi nu cu conotaţiile din limba română, şi trist (traurig) bântuie înăuntru, în mintea întunecată.

O tulburătoare imagine a vieţii spirituale, scurgerea acesteia către neant, dezvăluie versurile

Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi pun,
Ea bate ca şi cariul încet într-un sicriu.

Greierul şi cariul apar simetric şi în a doua parte a elegiei sugerând, pe de o parte, oboseala sufletului - greierul, pe de altă parte, caracterul inexorabil al morţii - cariul; măcinarea înceată a lucrurilor, în prima parte, dar şi a sufletului omenesc.

Epitetul pustie are o valoare specială în construcţia elegiei, caracterizând deopotrivă biserica şi inima. Din acest motiv este regre-tabilă nepăstrarea aceluiaşi epitet, simetric, în ambele contexte, fie öde fie wüst şi substi-tuirea lui de ambii traducători cu leere (gol, deşert, fără conţinut).

Interpretarea pe care o face Sperber este mai apropiată de versul eminescian:

Aufs Herz vergebens lege, aufs leere, ich die Hand (36).

Dar cariul bate încet nu în sicriul ce sugerează capătul vieţii, ci, ca şi în prima parte, în zidul mucegăit. Acestă pierdere, la nivelul sugestiei nu este nicicum compensată de Sperber. În acest punct versiunea lui Korn este mai fidelă ideii eminesciene cu toate că transpune “inima-mi pustie” prin leeren Herzens Schlag (bătaie a inimii în gol):

Und meine Hand vergebens sucht leeren Herzens Schlag
Es tickt, wie leis im Sarge der Holzwurm ticken mag (37).

În finalul elegiei contemplarea propriului trecut, care îşi destăinuie deodată firea lui iluzorie ... ne întâmpină în Melancolie, ca un strigăt al deznădejdii de a nu te putea cuprinde în realitatea ta statornică (38).

Verbul cură, din versul “Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură”, sugerează ireversibilul în curgerea vieţii dintr-o perspectivă de totală detaşare de propria existenţă iar construcţia îmi pare că menţine permanenta ambigiutate dintre real şi ireal ce domină elegia:

Sentimentul de aparenţă, caracteristic timpului imaginar, stabilizează eul poetic în origini. Timpul mitic poate fi povestit după ce a fost “gândit” de melancolicul orfeu (39).

Preluată din fonetica arhaică, sintagma cură nu poate fi transpus ca atare, dar cei doi traducători găsesc echivalenţe potrivite, la nivelul sugestiei, chiar dacă nu au forţa verbului eminescian. Korn transpune prin mir vorbeigleiten (îmi alunecă/ alunecă pe lângă mine), iar Sperber printr-un impersonal es verströmte sich (se revărsă):

Und denk ich an mein Leben, so ist's als wär's mir kund
Indem es sich verströmte, erzählt von fremdem Mund (40).
Nachsinnend meinem Leben, scheint es wie fremde Kunde
Mir leis vorbeizugleiten, erzählt von anderm Munde (41).

Din versiunea lui Sperber lipseşte comparaţia ca şi cum n-aş fi fost dar transpunerea este tot în sens comparativ sugerând irealul prin formularea als wär' es wahr mitnichten (ca şi cum n-ar fi câtuşi de puţin adevărat).
Versul lui Korn este mai aproape de original:

Als wär es nicht mein Leben, als hätt ich nie gelebt (42).

Ideea scindării eului constituie miezul stării de melancolie. Ipoteza acestei scindări este sugerată de cuvintele străină, repovestită şi de structurile sintactice marcate de ca şi cum, ca şi când. Înstrăinarea este sugerată în continuare prin comparaţia revelatorie:

De-mi ţin la el urechea şi râd de câte-ascult
Ca de dureri străine parc-am murit de mult.

De-mi ţin urechea, expresie de factură populară, este echivalată tot prin expresii ce sugerează ideea din original: ganz Ohr (nu-mai urechi) sau gespannt ihm lausche (trag încordat cu urechea).

Ambele versiuni se încheie, ca şi elegia eminesciană, prin sugerarea înstrăinării totale:

Als ob es fremdes Leiden und ich verstorben wär (43).
Als wär' ich längst schon tot (44).

*

Între transpunerile italiene semnate de Rosa Del Conte şi Geo Vasile apar diferenţe încă de la primul vers:

Aperta s'era a un tratto fra le nubi una porta
Sembrava che tra nubi si fosse aperta porta (45).

În versiunea traducătoarei nu mai primează verbul a părea ce sugerează irealul, pe când traducerea lui Geo Vasile este aproape literală.

Epitetul moartă morta este plasat de ambii traducători în poziţie finală, ca şi în versul eminescian, creând astfel efectul surpriză, de schimbare bruscă de perspectivă, pe care nu l-am regăsit în variantele germane. O mică modificare, dar neesenţială, este substituirea la Geo Vasile a reginei nopţii cu dea notturna (zeiţă nocturnă). Rosa Del Conte, ca şi Sperber, transformă metafora indefinită într-o metaforă definită prin numirea lunii: la luna vi passa, bianca regina morta (46). Omiterea genitivalului nopţii nu modifică starea poetică.

Pentru făclii o mie traducătorii găsesc soluţii diferite: fiamme pullulanti (flăcări ce ţâşnesc) la Geo Vasile, imagine deosebit de sugestivă prin dinamismul ei şi mille ceri mille (mii de făclii/lumânări mii) la Rosa Del Conte, unde repetarea lui mille sugerează nemărginirea spaţiului.

Mormânt albastru, pânze argintie, mausoleu-ţi mândru, metafore cu largi deschideri cosmice ce completează imaginea, trec în limba italiană aproape identic prin: tomba azzura (mormânt albastru) sau azzura tomba (albastru mormânt); tra(entro) veli d'argento (în, printre pânze argintii); fier mausoleo (mândru mausoleu) şi mausoleo superbo (mausoleu superb). Epitetul fier atribuit de Geo Vasile mausoleului pare mai potrivit prin sobrietate şi nu are conotaţiile de exaltare ale lui superbo.

Al cerurilor arc este echivalat de Geo Vasile prin de'l firmamento l'arco (arc al bolţii cereşti). Rosa Del Conte introduce un element suplimentar, epitetul alta (înaltă) şi substituie volta (boltă) pentru arc, moficări neesenţiale în realizarea imaginii poetice: l'alta volta dei cieli (înalta boltă a cerurilor).

Monarc din versul “Tu adorat şi dulce al nopţilor monarc” este transpus diferit. G. Vasile apelează la sinonimul monarca, apro-piindu-se mult de dimensiunea sonoră a termenului original dar nu modifică şi genul acestuia. Termenul sovrana (suverană, monarhă), din versiunea Rosei Del Conte, este identic semantic dar diferit din perspectivă fonetică de cel eminescian. Şi în acest caz înlocuirea masculinului monarc printr-un substantiv feminin anulează gravitatea sugerată de original.

Versurile “Bogată în întinderi stă lumea-n promoroacă/ Ce sate şi câmpie c-un luciu văl îmbracă” trec cu modificări în ambele versiuni italiane. Metafora bogată în întinderi, de o expresivitate exceptională, apare la G. Vasile deserto sconfinato (pustiu/deşert nemărginit). Prin acestă formulare este sugerat planul dimensional al lumii terestre dar şi dezolarea prin echivalarea epitetului bogată cu deserto, termeni diametral opuşi din perspectivă semantică:

Deserto, sconfinato sta il mondo nella brina (47).

Nici în versurile Rosei Del Conte nu apare acestă metaforă dar interpretarea ei este mai aproape, ca evocare, de versul eminescian:

Si stende vasto il mondo in sua veste di brina (48).

La nivelul sugestiei, echivalarea lui vasto cu “bogată în întinderi”, pare o soluţie izbutită.

Astfel luciu văl trece în versiunea lui G.Vasile în forma veste adamantita (haine diamantine).

Freddo brillo (sclipire rece), care îmbracă sate şi câmpii, izolează lumea, prin epitetul tactil freddo (rece), întocmai ca luciu văl din versiunea originală.

Riscinta l'aria (văzduhul scânteiază) din versiunea traducătoarei este o soluţie mai bună decât formularea lui G.Vasile rifulge l'aria (srăluceşte văzduhul). Scânteia, ca semn poetic, presupune o mişcare dinamică şi continuă, principiul fundamental al constituirii şi existenţei universului.

Consecinţe negative are omiterea epitetului solitar din ambele variante italiene. Acesta, alături de singur şi pustiu, ce determină substantivele biserica şi inima (poetului), sugerează o atmosferă de profundă şi totală dezolare ce cuprinde gradat sferele de contemplare, din departe tot mai aproape, culminând cu ideea implacabilităţii morţii. Din acest motiv solitar ar fi trebuit să fie transpus, cel puţin într-un termen apropiat semantic (singur, singuratic), cum s-a văzut în versiunile germane, pentru a nu modifica starea poetică.

Cu cît aria de contemplare este mai restrânsă cu atât creşte dezolarea. Elemente care sugerează în continuare atmosfera de sumbru şi straniu, ţintirimul singur, strâmbe cruci, cucuvaie, demon străveziu, alături de sintagmele cu dimensiuni sonore: clopotniţa trozneşte, stâlpi izbesc toaca, vaier, aiurit de jale, trec diferit, cum se va vedea, în versiunile italiene.

Conjuncţia şi care sugerează o evocare continuă, paralelă şi care se repetă de cinci ori în poziţie frontală, este importantă, din perspectiva discursului poetic, cel puţin în versurile “Şi ţintirimul singur ... Şi-n sufletu-mi ... Şi când gândesc la viaţa-mi”. Nu o regăsim nici în variantele germane analizate nici în cea a lui G. Vasile, ci doar în versiu-nea Rosei del Conte: E il cimitero veglia.....

În italiană, ca şi în germană, ţintirim nu a putut fi echivalat decât cu termeni din limba literară cimitero (cimitir). Din păcate epitetul personificator singur, care, aşa cum am arătat mai sus, are o valoare deosebită în adâncirea gradată a stării de melancolie şi dezolare prin comparaţie directă, nu se regăseşte în niciuna din variante. Dacă traducătorii germani au găsit o soluţie prin substituirea cu allein (singur), versiunile italiene nu oferă nici un corespondent, ca şi în cazul lui solitar, fapt ce diminuează reconstruirea stării poetice eminesciene. Cucuvaie sură este substituit identic în ambele versiuni prin civetta grigia (cucuvea gri).

Semnele poetice ce caracterizează dimensiunea sonoră a atmosferei, clopotniţa trozneşte, în stâlpi izbeşte, vaier, şi mai puţin aiurit de jale, au corespondente cu forţa de sugestie a originalului: il campanile scricchia (clopotniţa trozneşte) la G. Vasile şi aproape identic il campanile scricchiola la Rosa Del Conte.

Construcţia si bate la simandra (se izbeşte toaca) omite sintagma “în stâlpi” fără să modifice esenţial imaginea poetică, importantă fiind aici în primul rând dimensiunea sonoră. În varianta Rosei Del Conte se poate constata o percepere eronată a mişcării prin formularea urta i pali la battola (izbesc stâlpii toaca) dar care nu modifică starea poetică.

”De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale” trece în versiunile italiene în formele: Sì che partirne odi un delirante lagno şi sì che se n'ode un gemito, un lamentoso pianto . În versul lui G. Vasile vaier nu are corespondent, fapt ce determină o diminuare a sugestiei de durere şi dezolare. Gemito (geamăt) şi lamentoso pianto (49) (plâns jalnic) având conotaţii sonore se apropie mult, chiar dacă nu cu aceeaşi intensitate, de vaier şi aiurit de jale.

Sentimentul acut al ruinei şi solitudinii din versurile “Biserica-n ruină/ Stă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână” este evocat de cele cinci epitete personificatoare ce se regăsesc în ordinea originală sau în construcţii modificate în transpunerile italiene.

La chiesa in rovina
Sta pietosa, triste, annosa, derelitta (50)

are o construcţie a versului scurt şi o ordonare apropiată de cea eminesciană.

În varianta
Vecchia e sola la chiesa
sta lì in rovina, triste, in sua pietà raccolta (51).

se constată o organizare diferită, prin care se pierde forţa de sugestie a versului scurt eminescian “Biserica-n ruină”. Prin introducerea adverbului li (acolo), obligatorie în limba italiană, care sugerează depărtarea, se defineşte poziţia autorului faţă de obiectul contemplat. Nu devine elocventă apropierea tot mai mare de zonele contemplării până la introspecţie. Din acestă perspectivă, biserica se află, în versul original, foarte aproape de sufletul poetului.

Pentru a sugera zgomotul straniu făcut de vântul ce “ţiuie printre ferestre sparte” Rosa Del Conte dublează verbul a ţiui prin sibila (şuieră) şi fischia (ţiuie). Omiterea construcţiei “prin uşi” nu modifică imaginea poetică.

O altă construcţie, se pare că vrăjeşte, destul de dificil de echivalat, este transpusă în ambele variante italiene mult mai aproape de versul eminescian decât în variantele germane.

E par che faccia incanti sau par che faccia le sorti (52) sugerează deopotrivă imaginea surdă a vrăjitului.

Comparaţiile revelatorii, care dintr-un enunţ relativ opac dezvoltă sensuri noi :

Drept preot toarce-un greer un gând fin şi obscur
Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur

trec în limba italiană, din punct de vedere semantic, cu mai puţine pierderi decât în limba germană. Dacă în limba germană nu a putut fi regăsită metafora de o deosebită sensibilitate “un gând fin şi obscur”, variantele italiene o transpun prin formulări izbutite care recreează ideea poetică din versurile originale: un fin pensiero oscuro sau un suo pensiero oscuro (53).

Importantă este repetarea, în a doua parte a elegiei, a versului “Abia conture triste şi umbre-au mai rămas”, vers care sugerează iminenta moarte a lucrurilor, chiar sfinte (biserică, iconostas), şi a vieţii. Numai Rosa Del Conte repetă versul, cu o mică modificare, şi în partea a doua a elegiei:

solo contorni tristi ed ombre son rimasti (54)

faţă de

solo tristi contorni ed ombre son rimasti (55).

Poveştile-i feerici, din versul “Şi-n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici” este substi-tuit prin favole d'oro (fabule de aur), apropiat de original dar fară polisemia lui feerici, la Rosa Del Conte. Lipsa epitetului din versiunea lui G. Vasile suoi incanti e fole (cu ale sale farmece şi născociri) reduce intensi-tatea stării poetice sugerată de opozitia feeri-ci-conture triste şi umbre.

Metaforele ale vieţii valuri şi al furtunii pas ce evocă permanenta curgere a timpului care risipeşte fiinţa umană şi, în acelaşi timp, viaţa ca trăire complexă, cu violenţe, sunt echivalate sugestiv de cei doi traducători:

Ma dopo le tempeste, i colpi della vita (56)

şi

Ma i casi della vita, le mosse die frangenti (57).

Nici o transpunere însă nu se ridică la poeticitatea imaginii sugerată de îmbinarea termenilor furtună (violenţă) şi pas (gingăşie).

Rosa Del Conte reduce cu consecvenţă orice ambiguitate a versului eminescian, prin introducerea diferitelor pronume sau adverbe, de cele mai multe ori cerute de structurile limbii italiene. Metafora “obositul creier” apare echivalată în forma nel cervello ormai stanca (58) unde prin introducerea adverbului ormai se face o fixare în timp ce re-duce din ambiguitatea eminesciană. Geo Vasile modifică total sensul poetic al metaforei substituind prin cerebro deserto (creier gol, deşert). Un creier obosit sugerează o minte care refuză să mai gândească, care rămâne inertă la incitaţii, pe când un “creier gol (golit)” oferă o cu totul altă perspectivă; în el nu mai poţi, oricum, căuta nimic.

Epitetul pustie, determinând deopotrivă şi biserica şi inima, din versurile

Biserica-n ruină
Stă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână
Pe inima pustie zadarnic mâna-mi ţiu

realizează o imagine tulburătoare care sugerează degradarea lumii obiective şi scurgerea vieţii către neant. Din acest motiv ar fi trebuit păstrată aceeaşi formă în ambele versuri dar în nici una din versiuni nu se regăseşte această simetrie.

G. Vasile transpune: La chiesa ... derelitta // Sul cuor inaridito (biserica părăsită/pustie// inima uscată/aridă), iar Rosa Del Conte: Vecchia e sola la chiesa // ... mio cuore deserto (veche şi singură biserica // inima mea pustie/aridă).

Dinamismul uman şi cosmic trece prin semantica verbului a curge sugerând, dintr-o perspectivă de totală detaşare de propria existenţă prin îmi pare, ireversibilul în curgerea vieţii:

Şi când gândesc la viaţa-mi îmi pare că ea cură
Încet repovestită de o străină gură.

Verbul la prezent are o mare putere de sugestie; acţiunea se desfăşoară în faţa cititorului şi poetului.

Traducătorii italieni deşi nu echivalează arhaicul cură introduc lexeme apropiate, la nivelul sugestiei, de verbul eminescian. Starea poetică din versiunile italiene rămâne apropiată de cea eminesciană prin folosirea prezentului verbului a curge precedat de îmi pare, cu trimitere în ireal:

E se penso a mia vita, mi pare ch'essa scorra
Rinarrata in sordina da una straniera bocca (59).

şi

Se penso alla mia vita, mi pare ch'essa corra
Narrata lievemente da un'estranea bocca (60).

Înstrăinarea atinge apogeul în ultimele versuri ale poemului: “De-mi ţin la el urechea - şi râd de câte-ascult / Ca de dureri străine?......Parc-am murit de mult”.

Dureri străine este echivalat în ambele versiuni prin duoli altrui sau altrui dolori (dureri ale altuia).

“Parc-am murit de mult” trece foarte sugestiv în interpretarea Rosei Del Conte într-o interogaţie finală: Non son da molto morto? (n-am murit demult?) Versiunea lui G. Vasile este mai literală:

Se a lui l'orecchio sporgo-e rido di quant'odo
Come di duoli altrui?...Quasi fossi gia morto (61).
E io gli tendo l'orecchio e ascoltando ne rido
come di altrui dolori? Non son da molto morto? (62)

Bibliografie selectivă:

1. Bomher, Noemi: Mit şi mitologie eminesciană

2. Constantinescu, Ioan: Eminescu im Kontext der europaischer Dichtung seiner Zeit. În: Eminescu im europäischern Kontext, Augsburg-München, 1988

3. Eminescu, Mihai: Gedichte, Editura Kriterion, Bucureşti 1989

4. Irimia, Dumitru: Limbajul poetic eminescian, Editura Junimea, Iaşi 1979

5. Papu, Edgar: Nachwort. In: Eminescu, Gedichte, Editura Kriterion, Bucureşti 1989

6. Petrescu, Em. Ioana: Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti, Editura Dacia, Cluj-Napoca 1989

7. Petrescu, Em. Ioana: Eminescu, modele cosmologice şi viziune poetică, Editura Minerva, Bucureşti, 1979

8. Popa, George: Spaţiul poetic eminescian, Editura Junimea, Iaşi 1982

9. Tohăneanu, G.I.: Studii de stilistică eminesciană, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1965
 

NOTE:
 

(1) Ioan Constantinescu, Eminescu im Kontext der europäischen Dichtung seiner Zeit. În: Eminescu im europäischern Kontext, Augsburg-München, 1988, p. 34.

(2) Ibidem, p. 34 urm.

(3) Noemi Bomher, Mit şi mitologie eminesciană, p. 121.

(4) Tudor Vianu, Studii de literatură română, p. 226.

(5) Tudor Vianu, op. cit. p. 226.

(6) Tudor Vianu, op. cit., p. 293.

(7) Noemi Bomher, op. cit., p. 208.

(8) „Părea ca şi cum prin nori s-a deschis larg o poartă.” (Ruprecht)

(9) „Ca şi cum s-ar fi deschis prin nori o poartă.“ (Sperber)

(10) “Luna, regina nopţii moartă.”

(11) „Încoace pluteşte moartă prinţesa nopţii cu splendoare, strălucire albă.” (Korn)

(12) „Luna, regina moartă a nopţii păşeşte pe firmament.“ (Sperber)

(13) „În albastrul mormântului, învăluit de voal argintiu/ În mormântul tău maiestuos, splendoarea bolţii cereşti.“ (Korn)

(14) „O dormi, dormi în pace, priveşte, mii de făclii îţi strălucesc/ pe mormântul albastru, al tău giulgiu argintiu,/ pe cavoul tău mândru ţie în fundul puţului ceresc.“

(15) T. Vianu, op. cit., p. 226.

(16) „Cât (de departe) se întinde lumea, pînă departe este stropit cu brumă/ şi valul diamantin a scăldat sat şi câmp.“

(17) „Cât de departe şi bogată se întinde lumea de jur împrejur în promoroaca / care împrăştie vălul lucitor peste sat şi câmp.”

(18) „Clopotniţa geme, toaca izbeşte în stâlp şi strigă.”

(19) „Demonul devenit spirit străbate aerul/ atinge cu zimţii aripii arama cu o lovitură uşoară.“

(20) „Astfel se aude un sunet de durere ca o jeluire aiuritoare.“

(21) „Biserica se cufundă în ruină / Cât de sfântă, cuvioasă şi tristă, cât de pustie, tot mai bătrână.”

(22) „Silueta ruinată/decăzută a bisericii/ se înalţă cuvioasă, tristă, pustie, părăginită şi bătrână.”

(23) „Este, ca şi cum ar fi un murmur ce ar anunţa vrăji.”

(24) „Tu îl auzi murmurând cuvinte care sunt vrăji.”

(25) „Abia semne triste şi umbre mai stau mărturie.”

(26) „Mai percepi tu doar umbrele, conturul trist.”

(27) „Drept preot numai a greierului urmă usoară, secretă.“

(28) „În inima mea şi-au găsit lăcaşul basmele plăcute.“

(29) „Dar în ale vieţii valuri, în toate furtunile mele (abia mai stau mărturie semne triste şi umbre).“

(30) „Dar după torentul vieţii, pasul furtunos al pericolului (mai percepi doar umbrele şi conturul trist).“

(31) „Tu percepi/sesizezi/vezi numai umbrele şi conturul trist.“

(32) „În obositul creier zadarnic caut eu abundenţa (preaplinul) lumilor/universurilor.”

(33) „Lumea zadarnic o caut în mintea întunecată (tulbure).“

(34) „Fantomă a toamnei, răguşit bântuie (ca o fantomă) trist un greier“ - la Korn.

(35) „Greierul, răguşit, tomnatic şi trist bântuie/năluceşte înăuntru“ - la Sperber.

(36) „Pe inimă zadarnic pun, pe gol/deşert mâna.“

(37) „Şi mâna mea zadarnic caută bătaia inimii în gol:/ ea ticăie încet precum cariul ticăie în sicriu.“

(38) T. Vianu, op. cit., p. 248.

(39) N. Bomher, op. cit., p. 95.

(40) „Şi când gândesc la viaţa mea, este ca şi cum mi-ar fi cunoscută / în timp ce se revarsă, povestită de o străină gură“ - la Sperber.

(41) „Gîndind la viaţa mea, pare o ştire străină/ ce alunecă uşor pe lângă mine, povestită de gura altuia“ - la Korn.

(42) „Ca şi cum n-ar fi viaţa mea, ca şi când n-aş fi trăit.“

(43) „Ca şi cum ar fi suferinţe străine şi eu aş fi mort (murit)“ - la Korn.

(44) „Ca şi cum aş fi murit deja de mult.“

(45) „S-a deschis printr-o mişcare între nori o poartă“ - la Rosa Del Conte şi “Părea că printre nori se deschisese o poartă“ - în varianta lui Geo Vasile.

(46) „Şi luna trece, alba regină moartă.“

(47) „Pustie, nemărginită stă lumea în brumă.“

(48) „Se întinde vast lumea în haina ei de brumă.“

(49) „Astfel încât împrăştiat auzi o delirantă jeluire/tânguire“ (G. Vasile) si „Astfel încât se aude un geamăt, un jalnic plâns“ (Rosa Del Conte).

(50) „Biserica-n ruină/ Stă cucernică, tristă, bătrână, pustie/părăsită“ (la G. Vasile).

(51) „Bătrână şi singură biserica/ stă acolo în ruină, tristă în cucernicia-i gravă.”

(52) „Pare că face descântece“ (G. Vasile); „Pare că face farmece şi vrăji“ (Rosa Del Conte).

(53) „Un gând fin şi obscur“ (G. Vasile) şi „Un gînd obscur al său“ (Rosa Del Conte).

(54) „Numai conture triste şi umbre au rămas.“

(55) „Numai triste conture şi umbre au rămas.“

(56) „Dar după furtuni şi lovituri ale vieţii.“ (Rosa Del Conte)

(57) „Dar întâmplările vieţii, loviturile soartei.“ (G. Vasile).

(58) „În creierul de acum obosit.“ (Rosa Del Conte).

(59) „Şi cînd gîndesc la viaţa mea îmi pare că ea curge (repede)/ repovestită în surdină de o străină gură“ - Rosa Del Conte.

(60) „Dacă mă gîndesc la viaţa mea, îmi pare că ea curge/repovestită încet de o străină gură“ - Geo Vasile.

(61) „De-mi întind spre el urechea şi râd de câte ascult/ ca durerile altuia? Parcă aş fi deja mort“ - G. Vasile.

(62) „Şi eu îmi ţin urechea şi ascult râzând/ ca de ale altuia dureri? N-am murit demult/ nu sunt mort de mult?“ - Rosa Del Conte.

Gesellschaft der Germanisten Rumäniens (GGR) - www.ggr.ro

Zeitschrift der Germanisten Rumäniens, 7. Jg., Heft 13-14 / 1998, S. 207-218